ZIUA ÎN CARE NE-AM CUNOSCUT

A fost o zi de joi, într-o dimineaţă însorită şi caldă de Septembrie. Nu am s-o uit niciodată. Ziua ta. Ziua în care, pentru prima dată mi te-au pus la piept şi ți-am atins năsucul.

Era ora 10 si 10 minute, cand ai decis să te faci auzit. Ai inceput sa plîngi atît de tare şi cu atîta jale. Doamne, şi lacrimile mele erau multe şi toate de bucurie. Iar inima, inima credeam că o să-mi sară din piept.

Nu o să uit niciodată acele clipe. Şi de fiecare dată cînd imi amintesc, ochii mi se umezesc. Sunt iarăși ele, acele lacrimi de fericire.
Te-au pus lînga mine şi tu mă priveai aşa atent, aşa cum mă privește tatăl tau cînd are vreo vorbă mai serioasă cu mine. Ai stat câteva minute lîngă mine, după care te-au dus la tati.
El deja făcea gălăgie pe coridoare, ardea de nerăbdare, atât de mult te-a așteptat ţi vroia să te cunoască.
Au urmat acele doua ore in sala postoperatorie. Au durat o veşnicie.
Un ceas era în dreapta mea, eu îl priveam într-una. Şi sunetul lui ma scotea din minţi. Şi tot chemam asistenta, o rugam să mă ducă la tine.
În capul meu hoinăreau o mie de gânduri. Ce face copilul meu? Poate plânge, poate îi este foame sau sete, poate nu l-au îmbrăcat ca lumea sau l-au împotmolit prea tare? Iar eu stau în patul ăsta blestemat şi nu mă pot ridica. Pentru că după o intervenţie cezariană nu e tocmai aşa de uşor să te mişti.
Era 12.15, a intrat medicul. Câta fericire, parcă l-am vazut pe Dumnezeu. Am rugat-o sa mă lase în camera mea. Trecuse mai mult de două ore. Îi explicam doctoriţei că mă simt minunat. Chiar daca anestezia abia trecea si parcă eram beată. M-a liniștit. Băiețelul doarme şi tăticul s-a descurcat cu el de minune.
Şi aşa a fost. Iar tu, iubire, stăteai ca un ghemuleţ de gingășie în pătuț. Cuminte şi atît de dulce. Erai aşa, exact cu mi te-am imaginat. Erai perfect.
Chiar dacă aveam vreo 20 de ore nedormite, noi te admiram necontenit.
Eram fericiţi. Eram împliniți. Eram deja in trei.

Lasă un răspuns